Ieri, în Prima zi de școală. Domnul Stancu, vă povesteam despre domnul Stancu, omul pe care îl păstrez în amintirile mele ca învățătorul meu, deși dumnealui i-a fost învățător surorii mele mai mari. Și sunt amintiri foarte dragi.

În iunie 1988, mi-a fost foarte greu să mă despart de domnul Stancu, însă așteptam cu nerăbdare și emoție să fiu și eu în catalog, să port și eu uniforma de elev. Și, pentru că l-am cunoscut pe dumnealui, aveam așteptări mari pentru anul școlar ce avea să vină.

Cu atât mai mare a fost și dezamăgirea... Tovarășa învățătoare, apoi, domnișoara învățătoare (una și aceeași persoană, cu un an înainte și dupa revoluție) nu mi-a încurajat niciodată calitățile, și asta pentru că nu mă cunoștea. Nu a încercat.

Din noianul de experiențe de copii, selectăm câteva și plecăm mai departe înhămați, purtând greutatea celor care ne-au afectat, sau ușurați, pășind liberi și încrezători. Eu am numai câteva amintiri din școala primară și acelea m-au înhămat, pentru o vreme.

N-am să uit niciodată primul meu premiu. Totul era ținut în mare secret, dar eu știam că merit premiul I și cu greu îmi țineam în frâu emoția cu care primeam aievea coronița pe cap. Au fost două premii: jumătate de clasă a primit premiul I și cealaltă jumătate s-a mulțumit cu premiul II. Eu nu. Am fost strigată prima la premiul II, cu regrete și siguranța că anul viitor voi demonstra mai mult...

Vorbele m-au rănit, nu faptul că am luat premiul II. Eu demonstrasem deja, dar domnișoarei învățătoare i-a venit greu să treacă de bariera buchetelor de flori și atențiilor și să mă observe pe mine. Și lacrimile au început să-mi curgă șiroi pe față, fără să le pot controla!

Domnul Stancu a fost cel care mi-a ridicat moralul la câteva zile după. Știa de suferința mea și, după ce a oferit premiile elevilor lui de clasa a II-a, a venit la mine, s-a aplecat de spate, mi-a îndreptat cu fermitate umerii și a spus către mama: "Un copil de grădiniță, care mie mi-a răspuns la toate întrebările de clasa întâi timp de un an de zile, nu are cum să fie decât premiant!" Și a luat coronița surorii mele mai mari și mi-a așezat-o și mie pe creștet.

Ieri, eram hotărâtă să închei capitolul "școala primară", astăzi, simt nevoia să continuu povestea.

Și o fac doar pentru că vreau să atrag atenția aupra unui aspect pe care mulți dintre îndrumători, fie ei educatori, învățători, profesori, îl neglijează: ce și cât transmit elevilor, cum îi fac să se simtă și cât încearcă să-i cunoască. Atenția este firesc sa fie oferită în mod diferit, însă în porții egale. Un îndrumător își lasă la ușă prejudecățile, atașamentele și intră în sala de clasă cu dorința de a descoperi, de a cunoaște, de a încuraja în mod diferit, dar egal.

Sursa foto aici