Deși eu eram încă la grădiniță, n-am să uit niciodată prima mea zi de școală...
Ultimele zile ale vacanței din vara anului 1987 au o încărcătură puternică. Eu și Geani aveam să ne despărțim, ea intra la școală și eu rămâneam încă un an la grădiniță. Plângeam în fiecare zi. Voiam și eu la școală, voia și ea încă un an la gradiniță. Dar nu mai depindea de mama. Geani era prea mare pentru a amâna școala, iar eu prea mică pentru a o începe...
Diferența dintre mine și sora mea mai mare, Geani, este de un an și două luni, dar, copii fiind, ne comportam ca gemenele. Am multe de povestit despre cum formam noi două un întreg, însă de departe cea mai intens trăită experiență a fost despărțirea în prima zi de școală a ei. Dimineața acelei zile a fost, până la un punct, una tragică. După ce, seara, adormiserăm plângând, dimineața, ne-am trezit ca și cum aveam să nu ne mai vedem. Plângeam și suspinam una în brațele celeilalte, iar mama a avut ingrata sarcină de a ne despărți.
Am mers, strângându-ne de mână, până în locul în care drumul nostru nu mai era același. Și i-am dat drumul doar pentru că în capul meu răsărise o idee. Nu am zis nimănui nimic, mi-am șters lacrimile și am plecat cu speranța pe care mi-o născusem...
Aveam să intru în sala de clasă de la grădiniță singură, pentru prima dată fără Geani. Încă sufeream, încă mi-era greu, dar nu mai plângeam.
Nu, nu acceptasem despărțirea. Aveam un plan!
Imediat ce mama a părăsit grădinița, i-am explicat educatoarei că Geani nu are cheie să intre în casă si mă văd nevoită să plec înainte de terminarea programului. Mă mir și astăzi cum de educatoarea nu mi-a citit limbajul corpului. Îmi frecam mâinile la spate, mă plimbam de pe un picior pe altul, mă bâlbâiam ca niciodată și vorbeam aproape în șoaptă. Nefiresc.
Dupa o oră și puțin la grădiniță, am primit permisiunea de a pleca acasă. Am luat-o la fugă printre blocuri și m-am oprit doar ca să rup trei flori dintr-o grădină. Am alergat până în fața ușii de școală primară, dincolo de care se afla Geani. Am așteptat preț de câteva secunde pentru ca respirația sacadată să nu-mi întrerupă discursul. Trebuia să-l conving pe domnul Stancu să mă primească și pe mine la școală.
Am bătut la ușă și am apăsat clanța abia după ce o voce gravă si puternică și-a dat acceptul. Am pătruns în sala de clasă și ... am început să tremur.
Domnul Stancu era un om de toată isprava, un bărbat cu o statură și o vârstă considerabile, dur, ferm, impunător. Deși prima zi de școală, înăuntru domnea o liniște apăsătoare. Cu atât mai puternică mi s-a părut vocea învățătorului și cu atât mai înfricoșată eram. Dar nu am bătut nicio secundă în retragere, dimpotrivă, am știut că trebuie să vorbesc mai tare:
- Bună ziua. Numele meu este Aura. De fapt, Aurelia, dar mie îmi place să mi se spună Aura. Știu că dumneavoastră sunteți domnul Stancu., am vorbit căutând-o cu privirea pe Geani a mea. Nu reușeam deloc să mi-o găsesc.
- Bună ziua, domnișoară!, mi-a răspuns tovarășul învățător pe un ton oarecum răstit și care ar fi descurajat pe oricine altcineva. Pe mine nu. Aveam un obiectiv. Și am continuat să vorbesc și să mă apropii de dumnealui.
- Geani este sora mea și eu nu pot sta fără ea. Vă rog să mă primiți și pe mine la școală. Și i-am înmânat cele trei flori culese.
- Dar sora ta nu este eleva mea...
- Ba da, Eugenia. Geani, așa îi spun eu, este sora mea!
- Să se ridice în picioare eleva Eugenia!, s-a adresat clasei domnul Stancu.
Și s-a ridicat Geani a mea din banca a doua de pe rândul din mijloc, roșie toată, rușinată și temătoare... Se bucura foarte tare să mă vadă, dar nu se aștepta la gestul meu. O simțeam, se temea ca domnul învățător să nu mă interpreteze ca o needucată (pe atunci, orele de curs nu erau întrerupte decât dintr-un motiv bine întemeiat), iar pe ea, sora mea, complice la actul revoluționar.
- Poftim în clasă, domnișoară! Mergi în bancă., s-a întors către mine bărbatul.
Și am poftit bucuroasă. Atât de sincer bucuroasă, că am poftit sărind de pe un picior pe celălalt, ceea ce sigur că a stârnit hohote de râs în rândul copiilor și i-a smuls un zâmbet și domnului Stancu.
M-am oprit în fața surorii mele și am rugat-o, fericită și mândră de reușita mea, să-mi facă loc în banca, lângă ea. Atunci a intervenit grav domnul învățător:
- Domnișoară, domnișoară, în ultima bancă! Și am rugămintea să faci liniște și să nu îmi deranjezi orele de curs!
Așa a început o prietenie sinceră și o dragoste reciprocă între un dascăl minunat și o mână de om. Domnul Stancu a fost învățătorul surorii mele mai mari și omul care mi-a colorat imaginea alb-negru pe care mi-o creasem despre școală.
Deși eu am început școala (oficial) un an mai târziu, pe domnul Stancu îl păstrez în amintirile mele ca pe domnul învățător. Era un om mare la trup (nici nu știu cât era de înalt, de fapt, dar eu îl vedeam un munte de om) și impunea respect prin simpla prezență. Însă, în spatele aparenței de om dur, domnea un suflet de aur.
Sursă foto aici
