O mana de om m-a invatat lucruri mai mari ca el si la fel de valoroase. O sa enumar doar cateva dintre ele:
Sa ma bucur de lucrurile simple. Pana sa il am pe Rares, aveam nevoie sa "imi pun o bucurie", adica sa ma ajut pe mine insami sa fiu pozitiva cu gandul la ceva care ma va bucura: o vacanta, o aniversare, o sarbatoare, o iesire cu prietenii.
Copiii sunt fericiti din fire si noi, adultii, nu trebuie decat sa intretinem exuberanta lor sau, pur si simplu, sa ne straduim sa nu le-o "ucidem" cu rationalizarile noastre. Eu am invatat de la copilul meu sa ma bucur si sa-mi fie suficient motiv de bucurie sincera o imbratisare, un alint, o felicitare, o buruiana, o stanca etc.
Copilul meu m-a ajutat sa ma bucur de lucrurile simple si sa apreciez ca valoros ceea ce mi se parea, pana atunci, ca obisnuit. El, cu puritatea lui, cu emotia, cu inocenta si farmecul lui!
Rares nu este un copil foarte vesel si exuberant din fire si din prima, insa este spiritual intr-un fel anume, este foarte sensibil si foarte profund si este exact ceea ce mi-am dorit. Rares este un copil mununat.
Citeste si: Ma duc la o alta mami care nu se supara ca vreau sa fac pipi!
Sa nu-mi mai fie teama sa ies din tipare. Asta este ceea ce m-a invatat obligat-fortat. Cum altfel?! De multe ori, ne-a pus in situatia in care altii sa spuna despre noi ca "ne joaca", "ii permitem prea multe", "face ce vrea din noi"...
La o criza a copilului meu cu public, am avut de ales intre a-i aplica o "corectie" pe loc si a avea rabdare (multa rabdare) si a-i explica ceea ce m-a suparat pe mine in comportamentul lui. Temperamentul lui Rares si dorinta de a nu-l complexa ori frustra ori dezavantaja in niciun fel ne-au fortat sa nu ne influenteze cum aleg ceilalti sa-si creasca si educe copiii.
Si comportamentul lui Rares ma face mandra. Mai are inca multe de invatat, mai avem inca multe de invatat impreuna, insa suntem pe drumul cel bun.
Orgoliul este dusmanul unei relatii. Ori de cate ori este un conflict intre mine si sotul meu, adica un dezacord, o contrazicere (mai mult nu ne-am permis de fata cu copilul), Rares ne reteaza orice pornire rautacioasa si ne "terfeleste" orgoliul, numai bun sa il aruncam la gunoi.
Cum sa mai fim orgoliosi cand copilul intervine cu: "Mami, il certi pe tati?! Eu il iubesc pe tati si, te rog, cere-ti iertare!" sau "Tati, o sa-ti para rau ca ai suparat-o pe mami, ai sa vezi! Hai, spune-i ca iti pare rau!"
Niciodata sa nu spui "niciodata!". Mi-am invatat lectia "Niciodata! Eu?! Niciodata!" foarte devreme, cand nu facusem inca fizic cunostinta cu Rares. Indirect.
Eram, pe atunci, o proaspata viitoare mamica si ma infioram (in sinea mea, ca nu am facut-o niciodata cu glas tare) cand vedeam cate o criza a unui copil in spatiu public: "Dar cum nu a stiut sa-l educe! Nu, eu nu voi permite asa ceva. Una e sa ii oferi sprijin, libertate, afectiune si alta este sa il rasfeti! Nu, eu niciodata!"
Asta pana sa il simt pe Raresel in pantece. El nu se misca, el se cutremura, imi taia, deseori, respiratia. Si am stiut ca nu va fi simplu. Si n-a fost, dar a meritat si merita.
Citeste si: Cand mi-am propus sa fiu mama nu am stiut despre mine ca sunt un copil
Cat este de eficienta comunicarea. In orice relatie. Eu nu mi-am invatat copilul nimic, ci am comunicat permanent cu el, i-am explicat in amanunt orice, chiar si cand nu stia sa ma intrebe. Si pentru ca imi placea mie sa-l privesc si sa-i vorbesc, dar si pentru ca el a cerut-o. Se manifesta zgomotos ori de cate ori nu il bagam in seama. Si i-am citit, recitat, cantat, soptit si, mai ales, repetat. Si copilul meu comunica: intreaba, asculta, argumenteaza, glumeste.
Sa desenez. Si nu glumesc deloc. Eu nu stiu sa desenez, nu vad in spatiu, nu-mi iese mai mult decat un cub pe hartie (si nu mereu). Insa Rares il mosteneste pe tatal lui si chiar are talent. Nu contureaza excelent formele (tatal lui sustine ca tocmai asta il face special), insa are imaginatie si transpune foarte bine pe hartie ceea ce vede si ceea ce isi imagineaza, totul din cateva linii.
Sunt foarte mandra de el si i-am spus-o de cate ori am avut ocazia. De altfel, mi-am recunoscut antitalentul si dorinta de a invata de la maestru, adica de la el.
Faptul ca stie ceva mai bine decat mine il incanta si il simt atat de bine cu el insusi. Mi-e drag cum schimba rolul cu mine si ma copleseste cu: "Mami, stai linistita, te invat eu sa desenezi. Uite, tine creionul asa si fii relaxata. O sa-ti iasa pana la urma, ia sa vezi!"
Daca vreau sa schimb ceva la celalalt, trebuie sa schimb la mine. Am experiementat-o cand copilul meu era un bebelus. Insa am inteles-o mult mai tarziu. Ma plangeam ca Rares nu doarme, este agitat, nu mananca, este prea iute. Cand mi-am dat seama ca, uitandu-ma la copilul meu, ma privesc in oglinda, am inceput sa fac schimbari, la mine. Apoi, nu a fost nevoie sa fac nicio schimbare la Rares...
In alta ordine de idei, am mai spus-o si o repet, puterea exemplului este metoda ideala de crestere si educare a unui copil.
Sursa foto:babyresearch.blogspot.com
