Copilul meu de 4 ani nu este un mancacios. Nu este genul de copil care sa ceara de mancare. Bine, a si avut o problema de sanatate, in jurul varstei de 2 ani, care i-a inlaturat pofta de mancare si care a avut efecte dezastruoase asupra sanatatii lui. Si asupra echilibrului meu.

Am avut o perioada in care eram de-a dreptul anxioasa cu privire la alimentatia copilului meu. El ma simtea si, ce e drept, ma si auzea. Copilul meu refuza mancarea, eu insistam, ma framantam, ma oboseam incercand sa-l atrag cu feluri diferite de mancare. In zadar! Rares avea nevoie sa ma "deblochez" eu intai, abia apoi avea sa se deschida el la propuneri culinare.

Cand am ajuns in punctul in care m-am simtit eu insami neprietena cu alimentele, cand mi-am dat seama ca mi-era aproape groaza cand se apropia ora mesei, mi-am imaginat ce trebuie sa simta copilul meu... Si am scormonit in interiorul meu dupa echilibrul de altadata. Mi-am impus, initial, apoi, a venit natural.

Citeste si: Rares era inca afectat de toxocaroza, insa nu de boala in sine, ci de consecintele ei. Organismul copilului meu suferea de malabsorbtie.

La inceput, nu a functionat, nu eram naturala, faceam eforturi sa par ca nu sunt foarte interesata, iar copilul meu a simtit asta. Atitudinea "mananci cat poti si nu ma supar, nici nu ma afecteaza daca nu o faci!" a fost ca o lectie din scoala: intai imi spuneam mie insami cat de interesanta va fi, apoi o citeam, o intelegeam, o repetam unui public imaginar, chiar imi scriam cateva idei principale si numai asa mi-o insuseam... A fost nevoie de un intreg proces pentru ca eu sa ajung sa reactionez natural.

De indata ce m-am impacat cu ideea ca nu este genul de copil care sa ceara de mancare, m-am relaxat si l-am simtit si pe el mai "in firea lui" cand ma aude: "La maa-saa!"

De indata ce am acceptat ca are ritmul sau propriu, ca el stie ce si cat ii este suficient sa manance, ca, si daca eu ma stresez in legatura cu subiectul asta, nu il ajut deloc, dimpotriva, ii provoc repulsie fata de alimentatie, m-am simtit mai libera si mai prietena cu el, copilul meu.

De indata ce mi-am schimbat eu atitudinea la masa, ciudat sau nu, mi-a si venit o idee geniala pentru a-l ajuta pe copilul meu macar sa guste din alimentele cu adevarat hranitoare. Si, cand spun geniala, nu exagerez deloc.

Intr-o seara, in pat, inainte de culcare, l-am auzit pe Rares: "Mami, mi-e foame!" Nici nu stiam cum sa reactionez. Era tarziu, ne spalaseram deja pe dinti, dar era pentru prima data cand il auzeam pe copilul meu ca-i este foame.

Si i-am raspuns: "Iubire, e tarziu, nu stiu daca e ok sa mananci acum. Pot sa-ti ofer un mar, vrei?!" Nu voia mar, ii era "foame de ceva dulce!".

Si ... am continuat cu o poveste care l-a incantat. A fost ca si cum cineva mi-a soptit o idee. Multe dintre date, sigur, i-au trecut pe langa urechi. Nici nu ma interesa sa retina ceva stiintific din asta, doar sa-i acaparez atentia:

"- Rares, vrei sa-ti spun ceva foarte interesant?!

- Nu, vreau ceva dulce!

- Mai bine nici nu iti spun, ca este ceva ce invata copiii mari in scoala si tu ai 4 ani... Mai bine iti dau ceva dulce si ...

- Vreau sa-mi spui! ...

Continuarea in: O metoda ideala pentru a-l determina pe copil sa manance mai sanatos si sa manance cu placere

Sursa foto: www.smh.com.au