Recitind postarea de ieri, in care ma aratam foarte mandra de faptul ca baietelul meu a recunoscut ca a mintit, dialogand si cu o buna prietena, am realizat ca am lasat sa treaca neobservata fapta: minciuna.
Oare de ce am facut asta?! Pentru ca asa am simtit. Si nu am simtit sa-i atrag macar atentia asupra intentiei initiale, de a minti, pentru ca mi-a fost foarte clar ca stie ce este minciuna, ca stie ca nu este in regula ca a mintit si, cel mai important, ca o voce din interiorul lui i-a tot soptit sa spuna adevarul. Ceea ce este minunat.
Orice i-as fi subliniat eu ar fi palit, oricum, in fata a ceea ce simtise el. A suferit pentru ca si-a ranit, fara sa vrea, prietenul... A simtit minciuna ca pe o "piatra grea", care il "incetinea", si a hotarat sa o arunce. Pentru mine, asta a fost mai mult decat suficient.
M-am gandit mult si am ajuns la concluzia ca a fost cea mai buna reactie din partea mea, aceea de a nu-i explica nimic, de a nu-l certa ca a mintit. Si nu, nu sunt lipsita de modestie cand spun asta.
Este un pas de urias in evolutia mea, ca mama. Am pornit de la "Oare ce are copilul meu?!" la a actiona fara a mai exista un moment initial de framantare, fara intrebari adresate mie insami, fara teama ca s-ar putea crea un precedent, fara procese de intentie..., doar cunoscandu-l pe Rares, simtindu-l.
Citeste si: Copilul meu a raspuns la dragoste, intelegere si calmitate. Asa am ajuns sa ma repar pe mine insami.
Nu pot sa fiu ipocrita si sa nu marturisesc sincer ca in spatele cuvintelor "Sunt foarte mandra de tine!" am ascuns si implinirea parinteasca: "Sunt foarte mandra de mine, ca mama!" Mi s-a confirmat, ieri, ca modalitatea de crestere si educare adoptata, bazata pe dragoste, rabdare, intelegere si, mai ales, pe puterea exemplului personal, este calea sigura pentru dezvoltarea armonioasa a copilului meu.
Si sunt mandra de noi doi. Relatia cu copilul meu este bazata pe emotie, mai mult decat pe "asa trebuie". Am ajuns sa ne cunoastem foarte bine si sa colaboram excelent. Chiar si fara sa constientizez, l-am incurajat sa-mi spuna, pe viitor, mereu adevarul. Si cred ca, odata cu aceasta experienta, am mai pus o caramida la temelia relatiei noastre, una bazata pe incredere reciproca.
De multe ori, este mai mult decat suficient si chiar foarte eficient ca noi, parintii, sa ne limitam la a-l incuraja pe copil sa fie sincer. Si, pentru asta, este ideal sa nu-l certam ca a mintit, sa ne bucuram ca a spus, intr-un final, adevarul. Si asta fara sa-i ridicam osanale, fara sa-l recompensam, ci simplu, firesc, folosind cuvinte din care sa inteleaga ca suntem mandri de el. Pentru ca, daca un copil spune adevarul, chiar si in al noualea ceas, inseamna ca in interiorul sau s-a dus o lupta. S-a certat el destul...
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/1053161
