Am citit de curand despre diferenta dintre soarta si destin, termeni pe care eu ii consideram sinonimi. Se pare ca m-am inselat. Soarta este ceea ce ni se daruieste chiar dinainte de a ne naste si asupra careia nu avem posibilitatea de a interveni: nationalitate, statut familial, social, date genetice etc. Destinul, in schimb, este ceea ce hotaram noi sa facem cu soarta noastra.
Pentru ca sunt romani care au ridicat steagul in varful celui mai inalt munte, peste alte nationalitati; sunt orfani sau copii proveniti din familii cu probleme care le sunt superiori, ca dezvoltare, unor copii carora soarta le-a suras in privinta aceasta; sunt copii nascuti saraci si defavorizati social si care si-au depasit conditia si si-au scris un destin mai "bogat" decat al multora dintre copiii nascuti intr-un mediu social privilegiat; sunt copii ai caror ascendenti sunt nestiutori de carte, iar ei evolueaza si ajung sa predea "stiinta de carte".
"Universul" este responsabil de soarta noastra, noi ne scriem destinul. De noi depinde sa fim fericiti, bogati, impliniti, apreciati, respectati. De noi depinde sa evoluam. De noi depinde destinul nostru si, in mica-mare masura, destinul copiilor nostri.
Nu ma vad capabila sa analizez soarta copilului meu, insa il voi ajuta permanent si neconditionat in dezvoltarea sa.
Este foarte important modul in care spunem NU copilului. Putem comunica sau putem interzice!
Cum ajutam copilul sa-si construiasca destinul? Ridicandu-i o temelie solida, nu scriindu-l noi pentru el.
In primul rand, prin puterea exemplului. Nu i-am cerut niciodata copilului meu sa fie cum eu nu sunt, sa se comporte altfel decat ma comport eu.
Apoi, oferindu-i raspunsuri la toate intrebarile. Nu exista raspuns care sa depaseasca puterea de intelegere a unui copil, ci un parinte care nu isi gaseste cuvintele potrivite sau nu are el insusi raspunsul la acea "cercetare". Mi s-a intamplat sa ma surprinda copilul meu cu o intrebare "cheie". Replica mea nu a fost: "Esti prea mic sa intelegi... " sau "Sa-ti raspunda tati... " sau "Nu stiu.", ci "Hai sa cautam impreuna raspunsul."
Oferindu-i posibilitatea de a alege din cel putin doua variante. Copilul, oricat de mic ar fi, ca si un adult, este fericit sa poata alege. Si nu ma refer la alegeri radicale, fiind vorba despre copii, ci la lucruri marunte: ciorba sau supa, cu bicicleta sau trotineta, film de desen animat sau carte de povesti, un tricou sau celalalt, la maia sau la mimi etc. Copilul meu nu s-a simtit constrans niciodata, iar, daca i-am impus eu ceva, a reactionat ca un bumerang. Asa am inteles eu sa-i cultiv increderea in sine, auto-aprecierea, curajul.
Acordandu-i sansa de a invata din propriile greseli. La primii pasi ai copilului meu, sigur ca eram in spatele lui la fiecare inaintare sau actvitate si ii mentionam ca ar putea sa se loveasca daca... , insa i-am "permis" sa simta si efectele unor actiuni. Pentru ca propriile simturi sunt mai puternice decat experientele exterioare.
Dezvoltandu-i calitatea de a se exprima. Si nu ma refer la cuvinte, ci la emotii. Nu i-am interzis niciodata sa planga. L-am determinat sa se exteriorizeze, sa transmita. Un copil infranat emotional este un viitor adult interiorizat, cu o viata sociala subreda, temator si nesigur.
Oferindu-i dovezi de dragoste. Imi inconjor copilul cu afectiune si cu declaratii de iubire. De cum a inceput sa vorbeasca, Rares imi raspunde cu aceleasi sentimente sincere, aceleasi gesturi tandre si aceleasi cuvinte coplesitor de emotionante: "Mami, eu te iubesc pana la cer si inapoi" sau "Te iubesc cat soarele" sau "Te iubesc cat un elefant".
Citindu-i, i-am deschis apetitul pentru lectura, pentru descoperirea unor noi orizonturi. Copilul meu adora povestile, povestile citite, recitate, rostite, nascocite.
Invatandu-l prin joaca, i-am antrenat receptivitatea si dorinta adevarata de a invata. Nu i-am spus niciodata copilului meu: "Repeta dupa mine!". L-am invatat culorile desenand. Soarele reprezenta galbenul, cerul albastrul, iarba verdele, inima rosul si tot asa. Daca il intrebam: "Rares, ce culoare este asta?", nu imi raspundea sau replica sec: "Nu siu". Insa, daca il rugam sa ma ajute sa desenez o masina neagra, imi inmana creionul potrivit sau o desena chiar el.
Mami, de ce se tine luna dupa noi?! Invatarea prin joaca
Incurajandu-l sa indrazneasca. Copilul meu, ca toti copiii, desigur, imi cere ajutorul. Si este fericit cand i-l ofer, insa incantat cand ii transmit siguranta mea in ceea ce priveste reusita lui: "Rares, poti si singur. Eu am incredere in tine. Poti. Trebuie doar sa incerci."
"Nu ceea ce faci pentru copii, ci ceea ce ii inveti sa faca pentru ei insisi ii va face oameni de succes!", Ann Landers.
Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/1328372.
