Eram, acum cativa ani, cand inca nu il aveam pe Rares, la rand, la casa, intr-un magazin cu articole de imbracaminte cu un pret redus. Intrasem sa cumpar sosete. In spatele meu, o mama cu baiatul ei, elev in gimnaziu, cred. Ii cumparase, mi-am dat eu seama din discutia lor, 2 perechi de pantaloni ("blugi"). Copilul si-ar fi dorit "blugi de firma", pentru ca toti colegii lui au. M-au emotionat pana la lacrimi explicatiile mamei si, mai ales, rugamintea de final a baiatului: "Mama, dar iar or sa rada de mine. Daca fac rost de etichete, mi le cosi tu peste?!" M-am bucurat ca, in acelasi timp, am platit si am putut iesi din magazin. Nu-mi mai puteam stapani lacrimile ...

Nu sistemul este de vina, nu societatea in care traim, ci noi, oamenii. Am plecat capul in fata banilor si le-am dat putere. Este vina noastra ca ne raportam la mijloace materiale si ca au ajuns copiii sa fie impartiti in "copii cu bani" si "copii saraci". Chiar poti recunoaste categoria din care face parte un copil, dupa privire. Copiii saraci nu o ridica din pamant, iar copiii cu bani o tin semet in sus. De parca bogatia ar fi o virtute... Nu este! Iar bogatia si saracia nici nu ar mai exista ca termeni care sa defineasca avutia, daca parintii ar pune accentul in educatia copiilor pe "a fi" si "a face"!

Iesind din magazin, mi-am facut mie insami o promisiune: copilul meu va imbraca haine si se va juca cu jucarii, nu de la firma X sau Y! Voi avea grija sa isi gaseasca un reper in el insusi.

Cand eram eu copil, chiar eleva de liceu, aveau parintii bani, nu copiii. Insa chiar cei ai caror parinti aveau o situatie materiala peste medie nu se detasau de restul prin imbracaminte, bani de buzunar, accesorii. Cel putin nu la scoala. Eram toti copii. Iar bisericutele, daca erau, se faceau pe criterii de "inteligenta" sau, cel mult, de "traseu comun casa-scoala". Bineinteles, fiecare grup avea uscaciunile lui, insa erau izolate, nu generau un curent. Si rautatile erau legate de "excesul de zel" fata de invatatura, nicidecum de cum eram imbracati sau accesorizati.

Mi-am tinut promisiunea, copilul meu nu vrea bani, jucarii scumpe, nu stie de firma X sau Y. Voi incerca sa tin linia dreapta in continuare, iar, cand ma abat, sa recunosc drumul serpuit si sa revin la ceea ce mi-am propus: copilul meu sa fie mandru cu ceea ce este, vrea si face el, nu cu ceea ce are sau, mai grav, ce au parintii lui!

Insa, fara sa constientizam, Rares a ajuns sa vrea mereu cate ceva material, sa vrea mereu cate o surpriza. S-a intamplat chiar sa aiba reactii si comportamente neadecvate, ca ale unui copil caruia totul i se cuvine.

Surpriza adevarata este cea care nu are un pret si nu se vinde la magazin, ci vine din suflet!

Noi nu suntem nici saraci, nici bogati. Nici nu are importanta. Copilul nostru are 4 ani si i-am cumparat si haine mai scumpe si haine mai ieftine, jucarii putine fata de alti parinti, insa multe fata de ce mi-au cumparat mie parintii. Singura jucarie mai costisitoare oferita de mine si sotul meu a fost o bicicleta.

Insa, pentru ca are bunici, matusi, nasi, fini, prieteni, copilul nostru a avut parte de multe cadouri si surprize. Si ceea ce am observat, o spun cu tristete, este ca nu se bucura cu adevarat. Isi doreste un anumit lucru, ii este cumparat si oferit, iar bucuria lui este de moment si nu seamana deloc cu bucuria si emotia pe care le resimteam eu cand eram copil. Adormeam imbracata cu hainele noi si incaltata cu cate o pereche de pantofiori, iar mama avea grija sa ma schimbe abia dupa ce adormeam profund...

Imediat ce am realizat ca ne-am abatut, din motive mai mult mai mai putin obiective, de la ceea ce ne-am propus sa-i transmitem copilului nostru in ceea ce priveste adevaratele valori, ne-am straduit sa indreptam situatia.

Nu am impus apropiatilor sa nu-i mai ofere cadouri, insa noi nu i-am mai facut surprize materiale de niciun fel, nici macar un pachet de biscuiti. In schimb, i-am anuntat ca o surpriza o plimbare pe faleza, un loc de joaca, mersul in parc, un traseu cu bicicleta, o explorare a buruienilor din fata blocului cu luneta-microscop, un week-end la mimi (mama mea). Pe toate aceste activitati le-am desfasurat dintotdeauna cu Rares, insa intrau in firescul zilnic, iar o jucarie era prezentata cu foarte mare bucurie, ca o surpriza. A fost vina noastra, am recunoscut!

Cum ajutam copilul sa-si construiasca destinul? Ridicandu-i o temelie solida, nu scriindu-l noi pentru el.

Tot la noi este si cheia. Pe 19 mai 2014, Rares a implinit 4 ani. Nu i-am cumparat niciun cadou, insa l-am sarbatorit si l-am bucurat mai mult ca niciodata. Ieri, de 1 iunie, nu i-am cumparat nicio surpriza, insa a fost o zi in care l-am simtit cu adevarat fericit si pe care si-o va aminti cu bucurie. Si, aseara in pat, cu ochii aproape inchisi, ne-a pupat si ne-a zis: "Mami, tati, va multumesc pentru surprize!"

Sursa foto: http://www.freeimages.com/photo/1413232