Citeste inainte: Primul episod de febra al copilului meu - convulsii febrile
Am ajuns cu bebelușul nostru la UPU Constanța. Ne-a preluat o asistentă care a început să țipe: "Convulsii febrile!", l-a pus pe pat, l-a dezbrăcat, i-a administrat Diazepam Desitin soluție rectală, l-a luat în brațe și a început să fugă cu copilul meu către lift, a chemat liftul bătând cu pumnii și țipând alarmată. Noi fugeam după cea care, credeam noi, are răspunsul și soluția, întrebam continuu ce are și nu ne răspundea.
Nu știu cum arăta camera în care am intrat, nu știu pe unde am intrat în spital, eram paralizată de frică, simțeam o presiune puternică în tot corpul. Aș fi vrut să leșin, să vomit, să fug ... Teama s-a intensificat din cauza asistentei din urgență, deși speram să mă liniștesc datorită instituției la care apelam pentru prima dată.
Am ajuns împreuna, cu liftul, la secția de terapie intensivă pediatrie. Copilul meu nu mai era în stare convulsivă, începea să i se repigmenteze natural pielea. Ne-a întâmpinat o tipă tinerică, nu știam dacă e medic sau asistent, că nu s-a prezentat, iar comportamentul ei ne-a izbit ca un zid. De la agitația doamnei asistent de urgențe medicale, am trecut la pasivitatea și ignoranța domnișoarei din terapie intensivă.
Aceasta, uitându-se la noi din cap până în picioare, ne-a spus că trebuie să așteptăm medicul. Așa am aflat că este asistent. La indicația disperată a celei care încă îmi ținea copilul în brate, a zis că o să-i introducă, totuși, o branulă ca să-i administreze nu știu ce. Atunci, l-am luat pe Rareș în brațe și am reacționat ca o mamă, întreband-o ce urmează să-i administreze. Raspunsul, sigur, venit din nestăpânirea informației care i se cerea, a fost: "Doamnă, vreți sau nu vreți, că noi nu ne jucăm aici?!"
Desigur, nu apucaserăm să-i dăm nimic și arătam, mai ales eu, ca niște oameni de la care nu putea avea pretenții materiale prea mari. Acela a fost momentul în care a intervenit soțul meu cu bani, printr-un context ajutător, și atmosfera a devenit mai prietenoasă. Soțul meu a dat în stânga și în dreapta toți banii pe care ii luase la el: 700 de lei. Nu avea decat hârtii de 100 și 200 de lei, dar era tot ce putea el să facă de afară, având în vedere că nu a avut voie să rămână alături de mine și bebelușul nostru de 10 luni în secția de terapie intensivă. Era la fel de speriat ca și mine!
Trebuie să mărturisesc că eu eram convinsă că supozitorul cu novocalmin a produs reacțiile copilului meu și tot spuneam: "I-am administrat un supozitor cu novocalmin, unul intreg!" Însă nu au luat în seama informația și, sincer, am ramas cu mica bănuială că novocalminul i-a scăzut prea brusc temperatura. Nu a mai confirmat niciun cadru medical temerea mea.
A venit doctorul in aproximativ in 15 minute, l-a consultat pe Rareș. Avea o forma ușoara de rosu în gât, a zis. I-au administrat, prin branulă, dexametazonă și a început un tratament intravenos cu gentamicină și amoxicilină. Am înțeles de la doctor că Rareș a trecut printr-un episod de convulsii febrile și că este bine să ținem febra sub control, pentru că, convulsiile pot afecta creierul și copilul poate rămâne cu sechele. Cam atât!
A urmat o noapte de coșmar! Acea secție era (poate încă mai este) o cameră foarte mare împărțită în rezerve foarte mici, cât pentru 3 pătuțuri, iar, la mijloc, era spațiul asistentelor. Pereții despărțitori erau cu geam, astfel încât puteai vedea toți pacienții copilași. Noi eram exact la intrare, lângă asistente, într-o rezervă cu doi copii abandonați, care au tușit cumplit toată noaptea. Amândoi păreau bebeluși, însă, de dimineață, medicul ne-a spus că sunt de 3 și 4 ani și ne-a dat de înțeles că nu se mai poate face nimic pentru ei...
Citeste si: Ce a insemnat pentru copilul meu o investigatie neinvaziva - Computer Tomograf
Mi-era frica să ating orice, noroc că îl luasem pe Rareș de acasă în păturica lui și am avut grijă să nu ajungă cu capul pe cearșaful de pe patul de spital. Din oră în oră, primeau o alta urgență și ritualul era același: asistentele intrau bruscând zgomotos ușa, aprindeau toate luminile, țipau, se strigau una pe cealaltă, aflată undeva pe secție, trânteau ușile. Eu i-am ținut lui Rareș mâinile pe urechi, dar zgomotele erau prea puternice și tresărea deseori.
O infirmieră (căreia soțul meu îi dăduse o hârtie de 200 de lei, crezând că este asistent) a fost "drăguță" și ne-a adus o sticlă cu ceai, sticlă de sticlă cu o tetină maronie, gumoasă, prinsă de sticlă cu elastic din acela de bani. Lui Rares i-a placut foarte mult tetina aia oribilă și a baut tot ceaiul. Eu am rugat-o să ne mai aducă un ceai, ne-a adus, Rareș l-a băut și a fost ultima dată când am mai vazut-o pe acea doamnă.
Eram încă în stare de șoc... Mi-era greață, aveam o indispoziție stomacală, chiar niște spasme abdominale ... Pur și simplu, trăgeam de mine ca să fiu în stare să-l protejez pe Rareș.
Dar aș fi vrut să fug, atât de tare mă copleșea lipsa de încredere în instituția în care ajunsesem...
N-am închis un ochi toată noaptea. Nu aveam cum. Imaginea copiilor abandonați era prea mult pentru mine, ar fi fost prea mult pentru orice mamă... Și tot ce ne înconjura pe mine și copilul meu era de neatins...
De dimineață, după o noapte de coșmar, am fugit efectiv la toaletă cât copilul meu încă dormea. Nu pot să descriu în cuvinte cum arăta grupul sanitar. Oribil, mizerabil sunt cuvinte prea blânde!
Atunci, am hotărât că nu mai pot rămâne nici măcar o oră acolo. Și când mă gândesc câte mame nu au cum să-și asume riscul de a părăsi spitalul, copii lor necesitând supraveghere medicală permanentă...
Citeste continuarea in: Febra, timp de 3 zile, dupa criza de convulsii febrile
