Acasa Mama si Copilul Probleme de Sanatate Psihologia Copilului Pofta Buna La Gradinita Jurnalul sarcinii Experiente Despre mine
Despre mine

5 ianuarie 2016: Am început să scriu în primăvara lui 2013, când Rareș, băiețelul meu, nu împlinise încă 3 ani. Primul articol publicat a fost în 9 decembrie 2013. Mi-am propus să scriu despre ceea ce trăisem, până atunci, ca mamă. Am scris ca o eliberare, ca o furtună, așteptând soarele să apară. Pe atunci, credeam că răspunsurile se află undeva în afara mea, la cineva care a trăit ce trăiam eu înaintea mea, care a citit și și-a însușit, care are o certitudine, care, după ce mă va asculta, îmi va spune: Uite, asta trebuie să faci!. Căutam cu disperare răspunsuri. Ceea ce nu era rău, doar că nu căutam unde aveam să le găsesc pe cele care erau pentru mine. Dar cred că acesta este începutul. Începutul căutării!

 

Împărtășirea m-a ajutat. Scrisul m-a trecut din nou prin experiențele neplăcute, pentru că așa vedeam viața atunci, în experiențe neplăcute și experiențe frumoase. Nu știam încă să apreciez o experiență ca o sămânță. Asta am descoperit că sunt experiențele noastre, semințe. Semințe care pot să nu rodească și semințe din care poți să cultivi vrejuri. Putem să învățăm ceva din ele, despre noi, sau putem să ne limităm la a le considera neplăute, urâte, obstacole, complexe, grele, ciudate, neșanse. Atunci, ele nu rodesc.

 

Am învățat atâtea despre mine de când am început să scriu... Nu știam că Rareș este oglinda mea și a tatălui lui. Încercam din răsputeri să-l modelez pe el. Cu dragoste, da. Îi povesteam. Nu știam că nu este de ajuns. Mi-aduc aminte cu câtă bucurie am publicat vorbele lui Ralph Waldo Emerson, "Ceea ce ești vorbește atât de tare, încât copilul tău nu mai poate auzi ceea ce-i spui". Era unul dintre răspunsurile pe care le căutam.

 

Atunci, am început să învăț (nesigură pe picioarele mele, ca un bebeluș care învață să meargă) să mă iubesc pe mine, să mă prețuiesc, să mă bucur, să mă înconjor de oameni frumoși. Am învățat că sunt datoare față de mine să mă comport cu mine însămi cu aceeași iubire, toleranță, empatie cu care îi înconjor pe cei din jurul meu. Iar o mamă care se privește cu iubire, prețuire, înțelegere, empatie își va învăța copilul ce înseamnă toate acestea.

 

Mi-am înfruntat fricile. Și cea mai mare frică a mea îmi afecta în mod direct copilul. Mi-era frică să nu facă febră. Frica asta s-a insinuat mârșav în sufletul meu după ce bebelușul meu, la zece luni și jumătate ale lui, a intrat în convulsii. Dar o frică teribilă! Mă consuma zi, dar mai ales noapte. Până când Rareș, la trei ani și zece luni, mi-a zis textual: "Mami, nu mă mai verifica de febră. Nu mai suport!" N-a fost convingător răspunsul meu: "Iubitule, nu te verific de febră, te pup și eu mereu, pentru că te iubesc." Și mi-a răspuns:"Când mă pupi de iubire, nu mă pupi pe frunte..." De atunci, n-am mai permis fricii să-și facă culcuș la mine. Îmi priveam copilul în ochi și mulțumeam pentru cât este de sănătos. Da, credința, convingerea, gândul pozitiv ale unei mame sunt magice.

 

În răstimpul ăsta, am mai învățat că suferința este doar un reper, un reper pentru cât mai am eu de învățat. Suferința mare a unui adult este veche și are puțin legătură cu prezentul. Când m-a lovit prima dată copilul meu, am simțit că se sfârșește lumea. De ce?! Ce ți-am făcut eu?! Ce-ți lipsește?! Ce ai?! l-am întrebat obsesiv. Întrebările acestea nu au ajutat la nimic. Nici pe copil, pentru că el însuși avea o suferință și eu nu o validam, vorbeam despre suferința mea. Nici pe mine, pentru că nu conștientizam că suferința este a mea și eu căutam răspunsul în afara mea, la copil. Respir de câteva ori profund, conștientizez emoția mea, fie că este furie, frică, dezamăgire, trădare, dezgust, asta ajută. Asta îl învață și pe Rareș ce să facă el cu emoțiile pe care le simte și nu știe cum să le gestioneze.

 

Am învățat că limitele blânde sunt absolut necesare pentru dezvoltarea copilului meu. Nu pedepse, nu recompense, nu autoritate, nu amenințări, nu condiționări, ci fermitate pe un ton blând. Totodată, când copilul meu este furios și suntem în public, fac tot posibilul să fim doar noi doi. Așa pot să fiu și fermă, și blândă în același timp, dacă nu simt rușinea.

 

Am învățat că plânsul consolat este mană cerească pentru indivizi, la fel pentru copii. Lacrimile eliberează hormoni de stres. Copiii trebuie lăsați să plângă, dar niciodată singuri sau într-un mediu ostil, ci inconjurați cu înțelegere pentru experiența lor, cu empatie și dragoste. Amigdala este parte a creierului care înmagazinează emoții de tot felul, săculețul emoțiilor. Copiii, spre deosebire de adulți, nu au cortexul prefrontal dezvoltat și nu au cum să-și gestioneze singuri emoțiile. Pur și simplu, nu știu ce să facă cu ele și, când sunt supraîncărcați, se manifestă zgomotos (se înfurie, plâng, lovesc etc.) sau se retrag. Amigdala este absolut necesar să fie descărcată. Este dovedit că sunt patru modalități de descărcare a stresului: plânsul, râsul, verbalizarea și jocul simbolic. Eu apelez la toate.

 

Cea mai importantă lecție dintre toate, pe care vreau să o las moștenire copilului meu: Am învățat că totul al meu depinde de mine, exclusiv. Nimeni nu este responsabil de ceea ce trăiesc eu, nimeni decât eu. Și că nu experiențele mele sunt cauza a ceea ce simt și trăiesc, ci emoțiile și gândurile mele atrag experiențele mele. Iar, dacă tot am posibilitatea să aleg, îmi amintesc mereu să aleg să fiu fericită!

 

 

9 decembrie 2013: Proiectul Jurnalul unei mame, la nivel de idee, s-a născut acum aproape 3 ani. De atunci, îl gândesc, îl vizualizez, îl cresc. Ideea nu este una strălucită, nici măcar comercială, jurnalul este unul personal, este un caiet digital în care aștern, de ceva vreme, gânduri de după anumite experiențe de mamă.

 

Sunt sincera și recunosc faptul că acest proiect are, ca fondator, și egoismul meu, dorința de a putea merge mai departe fără fisuri emoționale, "verbalizand" experințe care m-au afectat. Voi ști că sunt pe drumul cel bun în momentul în care nu voi mai simți  că-mi fuge pământul de sub picioare (am încercat să exprim într-un mod elegant ceea ce mă încearcă) când micuțul meu face febră.

 

 

Citeste despre experiența care m-a determinat să scriu Primul episod de febră al copilului meu - convulsii febrile

 

 

Totodată, îmi doresc să împărtășesc altor părinți din experiența mea de mamă. Mi-aș fi dorit, la momentul la care mă confruntam eu cu anumite probleme medicale, psihologice, de viață, să gasesc informații care să mă sprijine în lămurirea sau, măcar, în înțelegerea acestora. M-ar fi ajutat simptome, reacții, păreri expuse de parinți care s-au confruntat cu situații similare, nu doar statistici, definiții, texte.

 

Nu voi emite judecăți de valoare, nu voi trasa eu normalitatea, nu voi da definiții. Sunt o mamă care povestește niște experiențe, însă nu artificial sau cu titlu de informare, ci personal, cu detalii, emoție si, mai ales, constructiv.

 

Consider că nimeni și nimic nu te pregatește pentru a fi părinte. Pot să ajute experiența de soră sau frate mai mare, experiența de părinți a apropiaților, însă într-o anumită măsura. Părintele își duce copilul la medic, psiholog, educator, însă decizia este a lui și numai a lui, tocmai pentru că informații complete despre micuț are numai un părinte. Iar eu susțin cu tărie acest aspect și voi fi fericită să fiu de ajutor în acea anumită măsură.

 

Numele meu este Aura Angheliu, locuiesc în Constanța, sunt soție din 2007 și mamă a unui baiețel extraordinar, pe nume Rareș, din 2010. Alte informații cu privire la pregătirea mea profesionala, statut sunt simple amănunte și nu au importanță în demersul meu.

 

Închei așa-numitul cuvânt înainte, nu întamplator, cu propoziția: Viața poate fi etapizată, în opinia mea și în cazul meu, în două mari perioade: înainte de Rareș și după Rareș.

 

Vrei să-mi scrii? Te aștept la aura.angheliu@jurnaluluneimame.ro sau pe pagina de facebook Jurnalul unei mame.

 

 

Adauga experienta ta

Împărtășește experiența ta cu Jurnalul unei Mame!