Copilul tău nu doarme, mușcă, lovește, nu mănâncă, țipă, refuză, se tăvălește, se comportă urât cu fratele mai mic, face crize? Știu cât e de provocatoare fiecare zi a ta de mamă. Știu că sunt experiențe care vin peste tine de-a valma și că, de multe ori, doar le faci față. Alteori, nici măcar atât. Îți spun, nu ești suma experiențelor de zi cu zi, ci rezultatul lor. În fiecare zi, înveți ceva. Cu fiecare zi, crești si copilul tău crește odată cu tine.
Nu te judeca aspru după o izbucnire. Nu te-ai născut mamă, ai devenit. Doar observă ce a provocat-o și folosește-ți resursele să rămâi la tine, la ce simți tu, la ce poți face mai bine tu. Nu te arunca să te cerți cu soarta, cu partenerul, să găsești vinovat timpul, stresul.
În niciun caz, copilul. El e tot numai suflet încă. Simte și manifestă. Va învăța, încet-încet, de la tine în primul rând, cum să scoată afară tumultul de emoții care-l năvălește, fără să-si facă rău sau să rănească. La fel cum a învățat să meargă. Nu există copii care vor să facă rău, nici să supere sau să controleze. Există copii care vor iubire, atenție, siguranță. Apropo de siguranță, copiii chiar au nevoie de limite, puse cu blândețe, desigur, dar limite. Nu stiu cum să explic altfel decât prin ce am înțeles eu din ochișorii lui Rareș când i-am zis Nu pentru prima dată: În sfârșit, mă vezi! Apoi, s-a răzvrătit, a încercat chiar să mă lovească și a sfârșit într-un plâns lung, întâi, departe de mine, apoi, la mine în brațe.
Nu e de la ei la noi. N-are cum. Nu sunt ei buni și înțelepți întâi și venim noi și le hrănim bunătatea și înțelepciunea cu dragostea noastră pentru ei. Ar fi fost prea simplu să fie așa. (Eu mărturisesc acum, într-adevăr, în bătaia soarelui de după furtună, că nu regret nicio secundă rebeliunea, încăpățânarea, bateriile mereu pline, crizele de plâns, refuzurile, accesele de furie ale copilului meu. Le văd oportunități de învățare, și pentru mine, și pentru el.)
E de la noi la ei, dar de la noi bine cu noi! Noi vedem în ei ce frați buni sunt, ce iubitori, curioși, profunzi, creativi, sinceri sunt. Noi îi privim mândri și recunoscători pentru minunea din ei. Și îi iubim pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce fac (mai ales dacă se comportă urât!), cu o dragoste fără limite, condiționări, rușini. Și ei manifestă siguranța iubirii noastre. Ei, cumva, sunt (și) proiecția gândurilor noastre, concretizarea cuvintelor pe care le folosim în raport cu ei.
Și să nu crezi că eu vorbesc de undeva de sus, că nu e așa, sunt încă pe drum. Doar că am depășit faza crizelor de furie, de plâns, de căutare a iubirii necondiționate. Vedem ce-o mai fi...
