Copilul meu a avut, la varsta de 1 an si 2 luni, o reactie psihogena, ca forma de protest: varsatura in jet.
Rares, inca din primele zile de viata, si-a manifestat placerea pentru o stare de veghe prelungita. Nu-i placea sa doarma. Nici acum nu-i place. Este posibil sa fie si o predispozitie genetica, eu insami adormind cu dificultate de cand ma stiu. Asa incat l-am inteles si il inteleg foarte bine pe Rares. Ar fi fost excelent sa fi functionat intelegerea si calmul meu in conditiile de activitate continua, atat fizica, cat, mai ales, psihica, din acea perioada.
Copilul meu nu a adormit niciodara singur. Oricat de multe activitati as fi facut cu el, oboseala lui Rares nu avea, ca efect, somnul si dorinta de a se odihni, fie la pranz, fie noaptea. Niciodata, dar niciodata, copilul meu nu s-a pozitionat la orizontala ca urmare a starii de oboseala si a nevoii organismului de a se odihni. Daca era prea obosit, era si mai agitat si imi era cu atat mai greu sa ii induc starea de liniste, absolut necesara procesului de adormire.
Am incercat toate metodele de adormire a copilului despre care am auzit sau citit ca dau rezultate: i-am facut masaj, i-am cantat usor, am incercat sa respect o anumita rutina etc. Acestea au functionat excelent ca metode suplimentare de a-l adormi pe Rares, tinandu-l in brate.
Primul pas in procesul de adormire era si este reusita mea in a-l "imobiliza" cu un cantecel, o poveste, de cele mai multe ori, nascocita. In acea perioada, etapa cea mai grea, in fiecare zi, era aceea in care apelam la toate tertipurile pentru a-i capta atentia si a-l linisti. Cu greu, foarte greu, ajungeam sa fac asa incat copilul meu sa nu vrea sa se dea jos din pat, sa nu vrea ceva, orice, numai sa nu il adorm. Cu greu reuseam eu sa ma concentrez.
Cu siguranta, el ar fi adormit mai usor cu mine cea de acum, relaxata, zambitoare, jucausa, care multumeste divinitatii pentru un copil special. Acum, este o placere. Suntem, pe rand, povestitor si auditor sau nascocim impreuna povesti cu talc.
Copilul meu a raspuns la dragoste, intelegere si calmitate. Asa am ajuns sa ma repar pe mine insami.
Era cu mult trecut de orele 23 si copilul meu voia inca sa se joace. Cu experienta, starea emotionala si energia pozitiva de acum, acea situatie si-ar fi gasit rezolvarea cu zambetul pe buze. Insa epuizarea de atunci m-a transformat, pentru cateva momente, intr-o persoana pe care copilul meu nu o cunoscuse. Am cedat nervos, am inceput sa plang. Nu mai puteam! Si l-am bruscat, usor, insa suficient cat sa inceapa sa planga.
Comportamentul meu de pana atunci l-a determinat pe Rares sa se astepte la o reactie ulterioara afectiva, de impacare, ceea ce nu s-a intamplat. Gestul lui, aproape reflex, a fost o varsatura in jet.
Nu am dormit deloc in acea noapte. Ma simteam vinovata pentru a-mi fi bruscat copilul. Si ar fi fost bine daca gandurile mele ar fi fost inundate doar de vina si daca as fi facut legatura intre refuzul meu si reactia lui Rares. Sincer, ma gandeam ca este un simptom cu care debuteaza o boala.
A doua zi, pediatra m-a lamurit, varsatura in jet nu era asociata unor manifestari de boala. Copilul meu a avut o reactie psihogena, ca forma de protest. Mi-a explicat ca nu am de ce sa ma ingrijorez. Reactiile psihogene la copii sunt frecvente si, fara simptomatologie suplimentara si complexa, nu au semnificatie patologica si nu evidentieaza un copil cu tulburari psihice.
Avand in vedere lipsa mea de actiune impaciuitoare, lipsa ingaduintei cu care il obisnuisem, reactia psihogena a lui Rares se poate traduce printr-o forma de protest. Incercarea lui de a ma indupleca, prin plans, nu avusese ecou.
Indicatiile doamnei doctor s-au indreptat in directia evitarii unor astfel de reactii ale copilului meu, pentru ca riscul este ca micutul sa se obisnuiasca sa reactioneze asa ori de cate ori situatia ii este nefavorabila. Solutia este la adult.
Pediatra mi-a recomandat ca, in momentul in care copilul meu incearca sa vomite, ca forma de protest pentru nesatisfacerea unei "nevoi", sa ii distrag atentia, fie batand din palme, fie aratandu-i ceva care sa-i placa, fie vorbindu-i, chiar tinandu-l de nas pentru a-l obliga sa respire pe gura. Totul, in mod firesc, fara ca el sa simta comportamentul meu ca o reactie de slabiciune la forma sa de protest.
Cum evit sau temperez crizele de furie ale copilului meu. Experiente de mama.
Daca protestul copilului, manifestat astfel, ar fi gasit o reactie favorabila din partea mea, in repetate randuri, copilul meu ar fi transformat o reactie psihogena izolata intr-un mod de a cere sa i se satisfaca, nu orice nevoie, ci orice moft.
Aveam solutia si eram pregatita sa o pun in practica, daca era cazul. Si a mai fost cazul, insa o singura data. La numai cateva zile de la varsatura in jet, copilul meu nu a primit "raspunsul" pe care il astepta de la mine, intr-o situatie banala, si a inceput sa planga, incercand sa vomite. L-am tinut de nas si, in acelasi timp, i-am vorbit, razand, despre "cat de frumos este afara..."
